"cand urci, nu uita sa dai "buna ziua", pentru ca la coborare vei intalni aceeasi oameni."

m-am tot intrebat ce se petrece cu omul care e intr-o functie de conducere si...se schimba.
se inseala ceilalti sau chiar se petrece ceva cu el?
parcursul e lent sau brusc?
e diferit parcursul interior de cel pe care il percep ceilalti?
inteleg ca apar situatii noi, ca sunt alte responsabilitati, dar de ce se schimba prioritatile?
prioritatile tale, ca om, ar trebui sa se schimbe?
nu mai crezi, doresti  aceleasi lucruri?
poate ai alte asteptari, dar nu cred ce esti alt om.
sa nu vorbim de o pozitie inalta, care te obliga la cine stie ce...nu, despre una mai....posibila.
o functie e doar o conjunctura favorabila.
ma gandesc la o vorba mai veche, care spune cam asa:
"cand urci, nu uita sa dai "buna ziua", pentru ca la coborare vei intalni aceeasi oameni."
vad oameni in situatii/ pozitii favorabile care cred ca asa e firesc sa fie, si care uita ca nu sunt dintotdeauna acolo si poate nu vor fi pt totdeauna.
care n-au idee cat de singuri au ramas intre timp.
care au senzatia ca se vor baza pe x sau y.
la coborare vor descoperi ca y e o jigodie care nu va ridica un deget, iar x a plecat de mult.
ps: da, eu sunt un x; si vreau sa cred ca am plecat.

# rosia montana

am fost in piata la mitingurile impotriva proiectului minier de la Rosia Montana.
am citit cateva articole pro si contra.
am vazut pe facebook sau auzit la prieteni ce au spus unii si altii la tv.
unii dintre cei care vorbesc urat la adresa demonstrantilor imi erau simpatici; unii inca imi sunt; incerc sa fac abstractie de ceea ce spun acum si sa nu ma gandesc la ei; poate ei chiar cred ca oamenii din piata sunt derutati, confuzi etc.
am prieteni care sunt de mult implicati in miscarea "salvati Rosia Montana"; asa cum pot ei: piese de teatru, clipuri etc.
stiu oameni destepti si pe care ii respect, care se abtin. nu ma deranjeaza. poate le ia mai mult timp. poate nu sunt convinsi ca e rau. pentru cum isi manifesta retinerea, pozitia, ii respect.
am incercat sa imi fac o parere a mea; nu am vazut/citit tot, dar indeajuns cat sa cred in ceea ce strig in strada.
sunt sigura ca nu ma manipuleaza nimeni.
am serviciu.
nu-mi place dl basescu; nici domnul ponta; nu mi-a placut niciodata dl iliescu; nu-mi mai place de mult dl crin antonescu.
am vazut pe net putin dintr-o emisiune a dlui gadea si mi-a fost jena pentru el si mi-a fost jena sa vad mai mult.
mi se pare ca e evident cand cineva pretinde ca e obiectiv, fara sa fie.
vad cum pentru politicieni toata aceasta "intamplare" e doar un alt argument pe care il folosesc unul impotriva altuia.
nu vad nici un om politic cu o pozitie clara si argumentata; totul e fofileala si aratat cu degetul.
vad oameni din aceleasi zone care se incontreaza in articole sau in status-uri pe facebook.
cred ca exista o sansa ca oamenii sa schimbe ceva sau macar sa inteleaga ca au drepturi si putere.
imi doresc mult ca miscarea asta sa ramana a oamenilor care au demonstrat langa mine.

si eu la fel !!!

ma uit la persoana din fata cu placere si entuziasm.
mi se pare ca are tot ce-i trebuie...plus noroc.
imi amintesc apoi ca nimeni nu e atat de fericit/perfect/bun etc decat dinafara, dar alung imediat gandul pentru ca nu are nici un sens sa fii carcotas.
gandim la fel, avem cam aceleasi opinii si bineinteles, asta ma face si mai incantata pentru ca,nu-i asa,  e atat de bine sa gandesti la fel cu cineva pe care il admiri!
cresc brusc in ochii mei insami; probabil si in cei ai interlocutorului...ca atunci cand citesti biografia unei personalitati care iti place si iti gasesti multe puncte comune si asta te face sa fii al naibii de optimist si sa nu iti pierzi speranta.
increderea se aseaza (asaza, ma rog, dar nu-mi place cum suna) intre noi, in mine, iar eu ma lafai in ea infantila si cam exaltata.
...si suna telefonul, persoana raspunde, pentru ca are incredere in mine, eu incerc sa nu aud conversatia, pentru ca are incredere in mine...
si nu aud.
o vreme.
apoi aud atat: "inteleg foarte bine, si sunt de acord ca imi trebuie parteneri buni, dar nu atat de buni incat sa am emotii ca ma fac sa arat rau, nu-i asa? haha!"
si pe bune, mi s-au infundat urechile; mi s-a ridicat tensiunea, cred.
cine ma cunoaste, stie ca nu e greu...:)
stiu o gramada de povesti care seamana, dar am crezut ca sunt bancuri, exagerari venite din frustrare etc.
inteleg ca daca esti obsedat de imagine esti atent langa cine te asezi, inteleg chiar ca poate fi o tactica foarte buna de a te pune in valoare...dar...
cred cu tarie in ideea ca vreau sa fiu langa oameni buni, mai buni.
si-mi vine sa rad de fapt de mine, cand imi dau seama ca imi luam portia de incredere in mine de la o persoana care are mult, mult mai putina decat am eu.
ma intristez...si apoi ma bucur.
hai ca e bine! stau bine!

opinii...

nu cred intr-o lume in care toti suntem de acord unii cu altii; nu as vrea sa traiesc intr-o astfel de lume.
imi plac discutiile contradictorii; le prefer pe cele care au umor si argumente - de oricare ar fi ele.
sunt capabila sa accept un punct de vedere diferit; uneori pot incerca sa-l schimb, alteori nu.
daca subiectul nu e important pentru prietenia/ viata noastra, incerc sa evit subiectul; e posibil; pur si simplu avem alta parere.
cand punctul opus de vedere e la cineva la care tin, sau care stiu ca ar putea intelege, incerc sa il conving; cand nu reusesc, recunosc, uneori ma simt blocata; realizez ca sunt pe un drum infundat.
si atunci, se poate intampla sa poti, sau sa nu mai poti merge mai departe cu acel om.
poti sa alegi asta sau se va intampla pur si simplu.
sigur lucrurile stau altfel cand opinia diferita e a celui care conduce teatrul in care lucrezi, spectacolul pe care il repeti, tara in care traiesti.
dar si atunci poti sa alegi sa ramai, sau sa pleci.
cred in liberul arbitru.
cred in dreptul fiecaruia la parere si la libertatea exprimarii ei si mi se pare josnic cand oamenii ataca si urasc alti oameni doar pentru ca nu gandesc ca ei.
asta nu a impins niciodata lumea inainte.
opiniiile diferite, da.
nu spun ca trebuie sa le cautam cu orice pret, ci sa acceptam ca putem, si e bine sa traim cu ele; printre ele.

Sarajevo

am fost pentru prima oara in Sarajevo.
mi se povestise despre "energia buna" a locului si am crezut ca e ceva ce spunem in functie de ceea ce  ni se intampla intr-un loc.
ei bine, mi s-a parut ca Sarajevo are o energie incredibila!
poate pentru ca ridici ochii si poti vedea cladiri care poarta urme de gloante, iar jos sunt oameni tineri si vii.
ridici ochii si poti vedea turla unei biserici ortodocse, a uneia catolice, minaretul unei moschei sau turnul unei sinagogi (in acelasi cartier), iar jos sunt oameni diferiti si la fel.
oameni care se roaga unii langa altii, fiecare in felul sau.
jos sunt mirosuri diferite: de cafea, de narghilea, de arome diverse care impreuna se ridica si sunt mirosul unui oras cat o lume!
am fost in timpul festivalului international de film de la Sarajevo, e drept, dar sunt sigura ca emanatia va fi la fel si in timpul festivalului de balet (ei bine, da!) care ii urma!
sunt sigura ca oamenii aceia au inteles mai de curand ca au ceva de sarbatorit!
ca au de trait...

just let it be

cineva spune o vorba, o gluma, arunca un cuvant si totul se strica.
intreaga armonie care exista, in realitate sau doar in mintea ta, se desface.
poate pentru un timp, poate pentru totdeauna.
avem tendinta de a uita ca lucrurile nu sunt asa cum ni le inchipuim / vedem, decat pentru noi.
si cand suntem confruntati cu realitatea pe care o vede cel/ cei de langa noi, de cele mai multe ori ne clatinam; uneori serios.
puterea unui sentiment nu garanteaza reciprocitate...stim asta. si atunci de ce ne uimeste si suprinde cand nu ni se intoarce? sau cand nu ni se intoarce la fel? sau cand...dispare?
ce ne determina sa fim atat de convinsi ca...e asa cum credem/ stim/simtim noi?
daca am fi mai preocupati de "e relativ", daca am intelege si am asuma aceasta sintagma modului nostru de a gandi viata...ar fi mai usor. daca am reusi sa o continem, cumva.
crezi ca esti intr-un loc si intr-o zi un om spune o vorba, face o gluma si realizezi ca ai fost (poate) in eroare in tot acest timp.


stiu ca nu are nici un sens sa te intrebi ce a fost.
mergi mai departe. mai sunt atatea dezechilibrari, pe drum!!!
e pacat sa nu fii surprins din nou. :)

let's dance!

mi-a povestit cineva aseara despre tineri care nu danseaza la petreceri.
un tanar.
la o multime de petreceri, cei de varsta lui 20 - 24 de ani, nu danseaza; isi consuma timpul fumand si...doar vorbind.
nu danseaza, nu se saruta, nu....sunt doar "interesanti".
si apoi ne-am amintit ca la varsta aia, dansam ca dementii...pe orice; si uneori ne sarutam cu cineva cunoscut chiar atunci...
recunosc, exceptand perioada de rock-areala, cand era sub demnitatea ta sa dansezi, trebuia doar sa....ok. la cat a fost asta?
prin liceu.
aveai mai putin de 20 de ani.
sunt petreceri de rock eri?
nu.
sunt studenti, "artisti"...
si nu danseaza?
nu.
deloc? nu inteleg.
hai sa mergem intr-o seara sa dansam, zice o amica; nici ea nu intelege.
la nici o petrecere?
bai, nu danseaza.
poate pentru ca dansul e eliberator si la 20 de ani nu ai prea multe de care sa te eliberezi. :)
trebuie sa mergem sa dansam, zice din nou amica.
da, cat mai curand...