cand esti actor e foarte greu ca atunci cand mergi sa vezi un spectacol de teatru, trupul si mintea ta sa uite ca esti actor; si nici pentru inima nu e mai usor :).
in general, sunt cam doua posibilitati : sa te uiti "profesionist", hotarand apoi daca ti-a placut sau nu si cea de-a doua, cea ma fericita, sa te entuziasmezi atat de mult de ceea ce vezi, incat sa uiti tot.
desigur, exista tot felul de nuante...
nu e simplu.
daca doamne fereste, mai stii si textul.....
nu mai vorbim de posibilitatea ca tu sa fi jucat in vreo alta montare a textului respectiv.
iti dai seama ca i-a scapat actorului x vocea, uneori chiar ca a avut "un blank"(adica un moment in care ti se opreste mintea, pur si simplu; uiti tot; e cosmarul total; char daca dureaza o fractiune de secunda, actorul are senzatia ca a durat un minut ceea ce e enorm. ), ca a fost ceva cu miscarea acolo, ca a fost ceva cu lumina, in sfarsit, e imposibil sa nu vezi lucruri pe care un spectator "obisnuit", chiar indragostit de teatru, nu le vede.
dar nu despre asta vreau sa scriu.
vreau sa scriu ca nu e simplu sa mergi sa vezi un spectacol de teatru si sa uiti ca esti actor.
e greu sa te uiti o ora si jumatate la un actor altfel decat ca un actor.
e si mai greu cand il cunosti pe cel de pe scena; l-ai vazut jucand, ii cunosti viata, ai stat cu el la bere, ba chiar ai repetat/ jucat cu el.
cand am iesit de la "Insemnarile unui nebun" cu Marius Manole, am fost convinsa ca am uitat; mi-a placut atat de mult incat mi-am spus ca am uitat pentru o ora si jumatate ca sunt actor.
si apoi mi-am dat seama ca nu uitasem; mintea si inima mea reactionasera ca si cum uitasem.
mergeti sa il vedeti pe Marius Manole in acest spectacol.
ps: "Insemnarile unui nebun" se joaca la ArCuB.