miercuri, 5 august 2020

Seful de luni

  •  Seful trase aer in piept si cobori din masina. Isi indrepta spatele si privi in jur. Era cald, senin, doar o zi de luni. In spatele usii de sticla simtea cu coada ochiului cum se repliau paznicii, asa ca generos, le dadu timp. Verifica daca oprisera loc de parcare pentru secretara lui- asa, doar de amuzament; bineinteles ca oprisera. Intra in institutie cu figura concentrata, preocupata, usor trista pentru ca lucrurile erau grave si grele si el stia ca  asta trebuie sa se vada si  pe chipul lui. Salutul era schitat vag, obosit de griji, condescendent. Cu ochii mijiti vedea doar cum umbrele zambeau si se lipeau de pereti. Era mic de statura - ca orice sef mare, isi zambi in gand, mandru de autoironia lui. O lua pe scari pana la etajul unu- unde-si avea biroul; n-avea sens sa puna lift. Mersul pe scari era activitate sportiva- haha, cat umor am in dimineata asta, sunt ceva... isi spuse iar si intra in birou. Dupa ce inchise ochii si lasa capul pe spate, striga la secretara sa ii aduca ceasca de cafea. Isi scoase telefonul, respira adanc si intra pe grupurile de whats up ale companiei. Le trecu iar cu vederea, da, da... si se opri la mesajele din ajun. Il reciti pe al lui si isi zambi. Era atat de bun! Nu-l scrisese el personal, dar era sigur ca il reprezenta si oricum nu-si dadea nimeni seama de asta; ar fi putut sa jure. Nimeni! Intra in lista cu participantii la conversatie si cauta atent, puse doua intrebari secretarei prin usa intredeschisa, apoi reusi. Elimina de pe lista de pe whats up pe cei patru pe care ii concediase ieri.  El era admin ul grupului, cine altcineva sa o faca? Nu mai erau angajatii companiei, cine stie ce informatii....removed. Gata. 
  • Ridica ochii din telefon si dadu sa strige dupa cafea, dar era in fata lui, pe birou. Fusese atat de concentrat, ca n-o simtise pe secretara. Isi privi  iar telefonul si zambi obosit. E greu, da, isi spuse si privi in jur, apasat de propria importanta. E greu. Si era abia luni. 






vineri, 17 iulie 2020

Ce n-am sa fac vara asta

Poate că ați făcut asta: când ești trist sau melancolic sau când te simți singur, te întinzi pe spate și te uiți la cer.
Si poti sa privești avioanele care trec deasupra și să te gândești la oamenii care sunt în ele; unde se duc, cu cine, cum e viața lor, cum le va fi vacanța. Si apar tot felul de posibilități- pentru mintea ta, mai ales.
Apoi vine un altul și incă unul...sigur, uneori e de-ajuns unul.
Am facut asta prima oara în copilărie- când nu vedeam atât de multe avioane; nu voiam decât să plec departe, sa văd lucruri și locuri noi. Oamenii din avioanele alea se duceau unde voiam eu să merg și erau ca o proiecție a mea în viitor.
Momentul când am făcut iar asta și pe care mi-l amintesc foarte bine, a fost când eram întinsă lângă un om cu care aș fi vrut - atunci - să mai stau și care nu cred că voia în acel moment același lucru.
Si avionul ăla care a trecut pe deasupra m-a făcut să nu spun lucruri pe care nu voiam să le spun.
A trecut cu oamenii lui fericiți care aveau lângă ei oameni care voiau să fie atunci cu ei, cu oamenii lui care se duceau în vacanțe fericite ca acelea în care altădată fusesem și noi.
A trecut avionul ăla cu oameni fericiți și care aveau vieți ca în romane.
Si am tăcut; și chiar dacă nimic nu a mai fost la fel - așa cum se întâmplă în viață când trec clipe "de alea" - mi-a rămas această tristă bucurie: ca uneori - mai ales vara, desigur - când mă simt singură sau melancolică să privesc avioanele care trec sus, departe, cu oameni care au vieți ca în romane.
Si stiu că uneori eu sunt în avionul ăla și acolo jos e cineva care e trist sau... și se uită spre cer și vede viața mea ca un roman.
Asta nu cred c-am să fac vara asta, nu cred.
Nu pentru că nu mă voi simți singură sau melancolică, dar avioanele de vara asta sunt niște romane ciudate, pe care nu știu încă să le citesc.





joi, 28 mai 2020

Când se vede tot

In teatru există această vorbă: "pe scenă se vede tot"; și de cele mai multe ori, chiar așa e, doar că trebuie să știi să te uiți.
Stiți unde se mai vede foarte mult? - în jurnalism. Imi dau seama cât de aberantă poate fi această afirmatie în epoca "fake news" ului , dar dacă știi să "te uiți", dacă vezi unde apar informațiile, când, daca te uiți și "în partea cealaltă", poți să îți faci o idee despre adevăr sau realitate.
Sau dacă chiar gândești; dacă nu te fură zvonul, sângele, frustrarea, sau cel mai grav, interesul personal imediat.
Fiind eu acum fratele care și-a mâncat geamănul jurnalist cand a dat la teatru,  mă uit uneori la "jurnaliști" și sincer, mă doare.
Dupa ce ma revoltă evidența unui articol sau interviu plătit, plin de enormitați, sau chiar de adevăruri simple, normale, dar prezentate ca daruri ale Sfantului Duh, mă opresc și mă gândesc la cel care a scris.
Dincolo de "cadrele" plătite alese dintre studenți ratați sau mai rău, dincolo de pleavă, există cei care au plecat la drum cu vise, cu dorința de a schimba sisteme, mentalități,  lumi...Ceva s-a întâmplat pe parcurs și acum sunt doar alti bieți oameni care repetă "adevarurile" pentru care sunt plătiți până ajung, în cel mai fericit caz, să le creadă.
Prostituția în sensul clasic al termenului se face in camere cu draperii trase și lumini difuze.
Articolele și interviurile plătite se desfășoară in văzul tuturor.
Si sper doar că trăiți momentul în care v-ati convins, pentru că altfel, e al dracului de trist.

duminică, 17 mai 2020

E liber la gândit, mereu va fi!

Există oameni care nu pot înțelege că ar putea gândi "peste, în afara" lor. Existența lor se învarte în jurul propriei persoane, cu conturul trasat pe dinăuntru.
Există oameni care înțeleg că se poate gândi "în afara" ta însuți, dar realizează că ei nu pot. Acești oameni se vor simți mai liberi ca alții pentru că...simplu, ei nu pot gândi peste ei.
Cea mai vagă idee de altruism, de "cel de lângă tine", "patriotism", "bine general", "viitor" si chiar "iubire" e străină pentru ei pentru că...simplu, e "in afara" lor. Ei sunt plini de certitudini si chiar de realizări, Sunt adaptați acestui moment, cel de ACUM, indiferent cât de repede se schimbă acesta. Chiar cei mai deștepți dintre ei nu vor realiza - iar cei care o vor face totuși vor respinge categoric și cât mai definitiv gândul  - că sunt, probabil,  cei mai inutili dintre oameni.
Gândul aducător de sentiment, emoție, căldură, de bine se duce mereu în afară. Iubirea e dinspre dinăuntru.
S-ar putea să fie pur și simplu oameni fără talent.
Nu sunt sigură că există oameni care pot gândi peste ei inșiși dar nu vor...cred că mai devreme sau mai târziu un gând va fi mai puternic decât voința.
Nu sunt sigură că există oameni care ar putea fi convertiți la a gândi "în afara" lor, peste contur.
Dar ar fi frumos.

vineri, 3 aprilie 2020

Salată de varză cu roșii

 Imi place caviarul, gustul de avocado, aș pune trufe/ulei de trufe peste aproape orice. 
 Imi plac sandvișurile cu pastramă de rață, foie gras -ul, aș putea trăi doar cu sushi. 
 Imi plac icrele de știucă crude. 
 N-am încercat niciodată gândaci, șerpi etc.

Imi place să mănânc pe masa aranjată frumos, chiar când sunt singură.
Am avut în facultate câteva luni bune când masa de bază era pâine cu miere de albine, de pe patura aranjată în mijlocul camerei pentru că nu aveam masă. Mierea venea de la părinți - din Onești sau de la Piatra Neamț de unde era colega mea, iar singura pretenție care ne trecea prin cap era ca pâinea să fie proaspătă. 
Zile întregi mâncam salată de varză cu roșii - era o doamnă care ne dădea roșii pe datorie până venea bursa, iar cel mai bun lucru era salata de cartofi făcută de Ada.

Normal că te gândești zilele astea la tot felul de lucruri - la ce ai putea renunța, fără ce ai putea trăi totuși. 
Vorbeam ieri cu un prieten despre mâncare și ne spuneam că am putea trăi, de fapt, cu foarte puțin. "Pot trăi cu cartofi fierți o grămadă de vreme, am mai trăit așa." mi-a spus el.
Putem trăi cu foarte puțin - și zilele astea ne putem aminti sau învăța asta. 
Nu cred că lumea va ieși cu totul alta, ca de sub un văl. 
Dar cred că mulți își vor regândi viața și asta cred că va face mai mult bine. 
Nu știu cum vor percepe copii noștri această perioadă - nu acum, ci mai târziu - poate ca o masă pe pătură în mijlocul unei camere de cămin, poate ca o salată de varză cu roșii. 
Nu cred că ar trebui să ne refuzăm plăceri, ci doar să ne amintim că le putem reinventa.

In lumea asta în care am toate delicatesele - de care altădată nu știam că există - pe o rază de un kilometru in jur, știți ce e aproape imposibil de găsit? Lapte proaspăt de vacă fiert în ceaunul în care tocmai s-a facut mămăliga pe o sobă în care ard lemne.
Pentru majoritatea copiilor de la oraș de acum, asta înseamnă ce însemna sushi ul pentru mine la vârsta lor.
"Omul se poate obișnui cu orice..."

ps: azi o să fac salată de varză cu roșii.




Zi de carantina ( 31 Martie 2020)

Am  iesit azi dupa 10 zile din casa.
Am fost la magazinele mici de la colt: am luat paine calda, varza, capsuni, praz, rosii si ceapa verde; lapte, branza, batog de crap si dulceata de cirese amare. Mica florarie s-a inchis.
Am fost constienta tot timpul de  faptul ca asta e posibil sa nu mai fie la fel de usor peste o luna.
M-am salutat cordial cu vanzatorii de la brutarie, cu doamna de la  real foods- ne-am zambit de sub masti si ne-am urat “sa ne vedem cu bine!”.  Senzatia ca “e ceva”- e mai concreta cand stai fata in fata cu cineva cunoscut dar amandoi aveti masti si manusi. Mergand spre casa,  m-am gandit apoi la toti oamenii care nu-si permit “rasfatul” meu de azi nici in vremuri bune, la cei care nici nu stiu daca si ce mananca zilele astea si mi-am aruncat vinovatia peste oamenii de pe trotuare sau pe multele masini de pe strada. Nu stim mereu ce sa facem cu trairile si sentimentele de zilele astea -mai ales ca  nu e nici o scena deschisa sa le urli acolo. As vrea, as vrea din tot sufletul sa pot sa fac mai mult, dar nu pot decat sa stau in casa.
Mainile ingheata mai repede in manusi de cauciuc.

vineri, 27 martie 2020

Azi, de ziua teatrului

Toate scaunele din toate teatrele lumii sunt goale azi.
Lumea întreagă e un teatru fantomă prin care bântuim cu toții de după perdele, de după măști, de după spaime.
Nu știm ce va urma, improvizăm de la o zi la alta, nu știm nici măcar în care act suntem.

Pentru că nu ne ducem la nici un spectacol și la nici o repetiție și știm că nu știm când se va întâmpla din nou, totul se simte mai acut și ecoul pare mai lung.

Pentru că nu știm cum va fi lumea după, nu știu dacă să sper că teatrul va semăna cu cel de dinainte de această plagă.

Poate va semăna mai mult cu cel la care visam, poate va fi ușurat de mizeriile vremurilor, de orgoliile de dinainte de însingurare. Poate și pentru teatru este un moment din care va ieși mai puțin poluat.

Poate după va apărea un teatru septic, din care va dispărea apropierea și șoapta timbrată.
Stiți de câte ori văd în lumină saliva colegului, de câte ori o simt? Voi reacționa altfel după? Instinctele noastre vor fi modificate? Voi tresări la tusea partenerului mai mult decât la gândul lui?
Atingerea unui om...cât vom amâna o atingere? Dar e despre teatru azi...
"La ce ma gândesc acum!...Ce lucruri îmi vin acum în minte...Si de ce m-aș rușina?" cum ar spune Raskolnikov.

Nu, sigur că nu. Ne va fi dor unii de alții și de tot ce-am trăit cândva.
Și vom vrea înapoi; și poate vom primi ceva înapoi și ceva chiar mai bun și ceva nou cu care vom construi lucruri...altele.

Azi toate teatrele lumii sunt goale.
Nu știm cu ce le vom umple după.
Dar în îngrijorare e și așteptare si posibilitatea de nou.
Adică speranță.








duminică, 15 martie 2020

Timp

Oamenii se pierdeau...alergau ca disperatii, consumau si aruncau in nestire.
Oamenii nu mai aveau timp sa vorbeasca unii cu altii.
Oamenii nu mai aveau timp sa stea cu familia, sa gateasca, sa se uite unii la altii, sa se plictiseasca si impiedice unii de altii- cum se intampla candva intr-o familie.
Oamenii se impingeau unii in altii, isi intrau unii in respiratia si vorbele celorlalti.
Oamenii nu se mai vedeau unii pe altii, nu mai aveau timp sau interes sa desluseasca trasaturi, ticuri, sa asculte voci sau inflexiuni.
Erau ingramaditi si totusi singuri, ingramaditi si atat de departe unii de altii.
Oamenii murdareau si otraveau totul in jur cu nepasare.
Oamenii nu mai traiau cu oamenii.


Si-atunci, zeii au pus pauza.
Poate dupa spaima si suferinta va urma intelegere.
Intr-un fel crud, dar daca de fapt primim timp?

vineri, 6 martie 2020

Avem nevoie de eroi!

Am iesit de pe Facebook de vreo trei ani si nu am regretat, chiar daca uneori m am simtit rupta de  lume, chiar daca am realizat ca nu am facut decat sa schimb o "bula" cu alta.
Din cand in cand, prieteni sau colegi imi mai povesteau "ce se intampla pe facebook". Pentru ca da, unele lucruri se intampla doar acolo.
Acum, ca stim cu totii cum/ca ajung la noi mai ales informatii care "ne intereseaza" si prea putini avem timp, rabdare, pricepere sau interes sa ajungem si in alte "buli", traim cu totii - noi cu noi.
Si apoi ne miram ca marele nostru act de curaj, de rebeliune, de justitie nu a schimbat nimic, desi am avut atatea "like" uri, sau atatea "share" uri.
Sau nu ne miram, ne ajunge asta. Mai ales daca trei colegi ne lauda a doua zi pentru frumoasa postare, ne zambeste seful sau dimpotriva se incrunta la noi si asta ne hraneste impresia de "dizidenta", "rezistenta".
Dar schimbam ceva? Cu adevarat? Ne aude cineva? Poate mai mult decat pe unul care a parasit platforma, dar realmente, realizam ceva? Inafara faptului ce ne inregimentam intr-un grup la care ajunge doar anumite informatii, realizam ceva?
Daca nemaifiind pe facebook trebuie sa actionezi concret, pentru ca nu ai cum altfel?
Desi e muuult mai usor sa scrii ceva si sa iti ostoiesti astfel nevoia de mers la vot.
Am facut aceasta introducere lunga sa ajung la gandurile si framantarile acestor zile: "cazul Bulandra"- cum inteleg ca se numeste pe wall uri. Cam tarziu, ce-i drept, dar teatrul devine un caz. Pe facebook doar. Deocamdata.
S-au exprimat opinii - au ajuns la mine prin mesaje pe whats up cele mai multe. Ironic, da.
Si in timp ce ma simt usurata ca nu sunt tarata in febra comentariilor si taguirilor, realizez ca a aparut un trend nou: scriem despre asta, dar nu spunem nimic.
"O dam anonima" a devenit "o dam incerta" - faptul ca suntem artisti ne permite asta.
Asa ca iata-ne fie revoltati, fie raniti, fie indarjiti, fie visatori, fie detasati, fie absenti. Dar fara o pozitite clara - sau prea putine.
Stimati cetateni, "vocile cetatii" - artistii - sunt ragusite, obosite, speriate.
Avem nevoie de un erou - unul care sa salveze muzeele, operele, teatrele - de hoti si de noi insine.
Avem nevoie de ajutor dinafara - noi suntem pregatiti si curajosi cand rostim texte scrise de altii - imi e foarte clar zilele astea.
Voi, cetatenii, ar trebui sa cautati alaturi de noi pe cineva care sa ne salveze pentru ca traim din banii vostri, iar cei care ne umilesc, dezbina si intarata pe noi, fura de la voi!
Obisnuiam sa fac gluma asta tampita - (se spune ca teatrul nu moare niciodata ) ca daca teatrul va muri undeva, aici va muri.
Poate trebuie sa moara si nu ne dam noi seama- si oricat ma sufoca gandul asta - mi-e destul de clar ca daca nu primim ajutor, noi il vom lasa sa moara, sau in cel mai bun caz sa intre in adormire si amorteala pana cand lumi mai bune il vor merita din nou.