sâmbătă, 18 februarie 2017

pentru un prieten

Nu trai temerile celuilalt!
In relatia de prietenie, de lucru, de iubire e intotdeauna unul mai experimentat.
Nu trai fricile lui!
Din convingere, cu cea mai buna credinta, te va sfatui in legatura cu actele tale; si poate are/ va avea dreptate. Doar ca sfaturile vin in urma unei experiente; traite! De el, nu de tine.
Nu-ti reduce posibilitatile, traind rezultatul experientei celuilalt. Nu-ti minimaliza sperantele, crezurile, visurile doar pentru ca ale lui s-au oprit.
Te sfatuieste de bine, dar iti ia din viata. Orice greseala traita e mai valoroasa decat o sansa ratata din cauza ca ai fost prevazator.
Indrazneste, chiar daca prietenului/ colegului etc nu i-a reusit acum 10 ani; s-au l-a costat...cine stie ce.
Nici o sansa nu e egala cu a celuilalt; si-atunci de ce sa crezi ca un risc e la fel de periculos, la fel de sortit pieirii?
Ai grija de curajul tau si nu trai spaimele lui!
Ps:  daca e un om destept, va avea chiar el grija de asta.

duminică, 8 ianuarie 2017

Duete

Actorii sunt de cele mai multe ori, în feluri diferite, personalitati spumoase. Chiar sunt. Au umor, tot felul de glume si povestiri de la repetitii/filmari, pe care cam toata lumea le gusta.
Cam asta e. E o lume aparte pe care noi o iubim si intr-un fel sau altul le transmitem asta si celor dinafara ei.
Uneori „ne călcam pe coadă”. Nu pentru că vrem asta, ci pentru că „preaplinurile” se ciocnesc, intersectează. Suntem prea obositi sau prea ambalati ca sa ne gândim la celalalt; sau poate ăsta e felul nostru. În cele din urmă, unul sau altul va intelege sau va ceda: sau nu.
Mi s-a intamplat de cateva ori in viata sa ma intalnesc cu colegi cu care e pur si simplu delicat sa „coexisti”. Si asta e, nu e vina nimănui.
Dar vreau să vorbesc despre altceva, despre bucurie.
Mi s-a intâmplat pe platoul de filmare sau la repetitii sau inafara meseriei, sa fiu colegă/prietenă cu oameni care pot fi la fel de haiosi, să zicem, pe cât imi imaginez/zic ceilalti că sunt eu.
Si cu unii se intampla acest minunat acord, nestabilit, de a fi prin rotatie, cand ”starul”, cand „aruncatorul la plasa”. Poate părea greu de crezut între actori, dar se intamplă asta. Am astfel de prieteni. Care au generozitatea si talentul de a te lăsa să strălucesti când e cazul, de a fura „show” ul când e momentul lor. Când stii că e cazul ca tu sa asculti si să te bucuri pentru ei.
E ca lucrul in echipă. E un sentiment tare fain. Atunci când te lasă să strălucesti, te bucuri si le esti recunoscător, atunci când e randul lor, tu le ridici la plasă si te distrezi ca toti ceilalti, te bucuri de umorul si stralucirea lor si incă o data că le esti prieten.
Se simte, credeti-mă.
Mi s-a intâmplat ca la niste filmari, cei din echipă să imi spună cât de tare se distrează când sunt x si y pe platou. Pentru că fiecare respecta momentul celuilalt. Se lăsau sa fie, prin rotatie, „staruri”. Echipa râdea, lumea era mai fericită, zilele grele treceau mai usor.
Poate că asta nu iti face cariera mai bună sau mai plină. Dar iti face viata si munca mai plină de hohote si pentru mine asta contează al naibii de tare.
Nu suntem, nu cred că e bine sa fim toti , tot timpul, cei mai profunzi, cei mai buni si mai talentati din lume.
A-ti permite sa fii cel mai slab, cel mai rău, cel mai...din grup, iti poate da satisfactie.
Bucuria de a te lăsa ca prietenul, colegul tau să fie mai bun uneori, iti da o libertate care nu te face doar un om mai bun, dar si un artist mai bun.
Poate sa pară ”bullshit”. Nu-mi pasă; cei care stiu asta, o stiu. Si se bucură.
Si e o bucurie in plus.

vineri, 30 decembrie 2016

Curajul din online sau fâstâceala din real

Niciodată nu a fost munca mea mai analizată si judecată ca anul acesta.
E normal. Am jucat in serialul HBO  ”Valea Mută” și oricine plătește cablul are dreptul sa-și dea cu părerea; uneori și cei care nu plătesc.
Vă împărtășesc această experiență care mie mi s-a părut ruptă dintr-un sitcom: sunt cu o prietenă la coadă intr-un mall. În timp ce studiez prăjiturile, vânzatorul mă întreabă ce vreau, eu ridic ochii și spun: „O, nu  e rândul meu, e domnișoara. Domnișoara încremenește. Eu întăresc: nu sunt eu, eu sunt dupa, prietena mea e la coadă, dvs sunteti.”
Și zâmbesc; ea e în continuare încremenită, se bâlbâie, momentul se prelungește ciudat...și cere o apă plată. Vânzătorul o priveste și el surprins, mă intorc spre prietena mea: „nu a fost ciudat?”.
Ea râde și în cele din urmă imi povestește cine e, cum are un blog unde și-a dat cu părerea despre serial - stai, asta e mult spus, nu și-a dat cu părerea despre serial - a scris doar o postare despre cât de prost joc eu în serial. Să ne înțelegem: cel mai apropiat aspect al meseriei ei de a mea este că a apărut la tv.
Credea biata de ea, ca am recunoscut-o și cine știe ce o sa fac.
Ce voiam să spun e ca există acest gen de reacții; mi le-au povestit și alți colegi care trec/au trecut prin asta.
Oameni care sunt foarte critici și „răi”- e un fel de modă asta, sa fii un critic „rău”, nimic nu e destul de bun pt tine - te întâlnesc apoi și nu te pot privi în ochi.
E ceva bun aici - dovedește că au bun simț, că poate sunt timizi de fapt, că sunt conștienți că ești și tu om etc
Eu și colegii mei - suntem destul de căliți, să știți! Suntem refuzati de multe ori in viața asta...face parte din meseria noastră. Pentru noi, fâstâceala voastră e aproape înduioșătoare, mai ales că de multe ori nici nu vă citim - asta face parte din instinctul nostru de apărare.
Deci e ok sa scrieți ce gânditi!
Forma in care o faceti, ei bine, asta vă privește!
Voi trăiți cu voi.
Dar fain și important e sa v-o și asumați in viata reală.
PS: prietena mea imi spune: realizezi ca tu nu mai știi cum o cheamă? Și chiar nu știu.

luni, 19 decembrie 2016

Pilele si reușita

Am crezut că a dispărut expresia „a avea pile”; am crezut ca am migrat și noi spre „nepotism”, „interese” etc.
Am aflat azi că nu. O colegă actriță a povestit cum o alta a acuzat-o că ar fi luat o audiție pentru că are pile.
Și din una în alta, m-am trezit că scriu postul ăsta despre cum devii pilos in meseria noastră.

Știți cum se fac o grămadă de pile în meseria noastră?
Lucrezi la un proiect în care iți faci cât mai bine treaba; ești cât se poate de profi; te porți civilizat cu ceilalți, indiferent de ce și cât fac ei în proiectul respectiv. Dacă se poate să ai și un rezultat cât mai bun, ar fi grozav.

Te vede cineva, te place și vrea să lucreze cu tine.
Altcineva pronunță numele tău intr-un context potrivit; nici nu erai în discuții, dar cineva ți-a păstrat o amintire bună și zice numele tău. Îi dă altcuiva o idee.
Sunt vreo doi, trei oameni încântați de tine, care aduc vorba cât se poate de des despre ce minunat ești tu; și începe cumva, să se insereze în mintea a încă doi, trei că ești chiar minunat. Ați prins-o.
Tocmai pentru că știu asta, unii nu vor vorbi niciodată de tine; doar că ei nu au putere mare, pe o perioadă prea îndelungată.
Astea sunt pile în meseria noastră. Așa funcționează.
Dacă sunt încântat de un actor/actriță il/o  pomenesc mereu; la fel fac și alții.
Astea sunt pile.
Un om încântat va vorbi despre tine încercând să-l încânte și pe cel din fața lui; așa iți va pune o pilă.

Și în timp ce alții caută să „explice” reușitele tale, tu le trăiești.
I-ar fi mai bine să te scoată la un ceai, cafea, să incerce să vadă „cum e treaba”,să se intrebe ce i-o fi lipsind, dar asta e mai greu.
E mult mai simplu să îți explici un eșec ca fiind reușita nemeritată a celuilalt.


Fiecare om câștigat- prin umor, farmec, talent, bunătate, lingușeală -daca vrei și ține- îți aduce o pilă.
Se pun multe pile pentru noi de care nu știm, nu vom afla niciodată, dar asta e o altă discuție.
Până una alta, asculta-mă: vezi-ți de pilele tale! ;)



vineri, 13 februarie 2015

ce ai alege?




daca maine ti se ofera sase ani de viata luxoasa, sase ani de faima si putere, sase ani de viata in care ai ce iti doresti in schimbul unei ore in care sa nu stii daca vei merge sau nu la inchisoare, ai spune da?
sase ani de putere pentru saizeci de minute in care nu stii daca urmatorii sase ani esti inchis sau liber.
saizeci de minute in care...astepti; fara nici o putere.

nu te grabi sa raspunzi.
daca ai o viata pe care o consideri neimplinita, daca esti bolnav, daca te simti „nefericit”, daca ti se pare ca ti-a ajuns, poate esti tentat sa zici: „daaaa, nu conteaza, da! m-am saturat! mai bine sase ani plini decat...”
dar conditia e ca ei vin la pachet cu saizeci de minute in care astepti ca alti oameni sa hotarasca daca vei fi inchis sau vei fi liber.
ora aia e obligatorie.
o ora in care astepti ca cineva sa iti ia libertatea.
o ora in care nu stii daca iti vor lua sau nu libertatea, in care nu mai stii daca cei sase ani au contat sau nu.

ce-ai alege?

sase ani pentru saizeci de minute in care...


nu i-as vrea.
anii aia, nu i-as vrea.
ora aia mi se pare mai grea decat sase ani de inchisoare. o ora in care nu-ti apartii, nu apartii nimanui, asteptarea aia...merita?
nu exista faima sau putere care sa fie mai bune decat orice neimplinire, orice nesomn...in libertate.
pentru mine.






joi, 18 decembrie 2014

posibilitati


nu am mai vazut-o demult.
mi-am amintit figura ei, fara sa stiu exact de unde.
incetul cu incetul, am localizat-o in oraselul de provincie de unde vin.
ii privesc pozele si  chipul ei  se contureaza din ce in ce mai bine. trasaturile ei sunt puternice, mi-au placut candva si acum se intorc, fara multe detalii, dar cu apasare.

are cinci copii; e cadru didactic.
hainele ei sunt haine de provincie; sunt combinate intr-un anume fel; sunt haine pe care noi, ”copii destepti” plecati in capitala, nu le judecam, dar le observam.
copii sunt frumosi, toti.
ea, in costum de baie arata ca altele dupa multa sala si masaje si...
totul e provincial, vad asta.
nimic dupa care sa tanjesti.

dar dincolo, dincolo de asta e o liniste si o impacare...
nici o poza nu vrea sa demonstreze nimic, e pusa doar pentru prieteni.
nu anunta, nu trambiteaza, nu vinde nimic.
da vesti prietenilor.
nici o nevoie, decat de a fi cu ai tai.
ambitiile sunt concrete si posibile si implinirea lor nu va musca buza nimanui.
nu are nevoie de nici o confirmare, de la nimeni.
ea este ceea ce e.
nu pierde timp asteptand aprobari, nu pentru ca e ”simpla”, ci pentru ca ea e.
si nimeni nu trebuie sa ii aminteasca asta.

nici o invidie sau melancolie.
ci o imensa bucurie ca viata e asa; inca; bucuria ca ar fi putut fi viata mea.



trec uneori prin sate frumoase din locuri frumoase si ma intreb cum ar fi daca as avea puterea sa traiesc intr-un asemenea loc.
n-o am.
dar imi place sa-mi imaginez viata in liniste, fara nici o goana.
nu e viata mea, dar simt o bucurie ciudata in gandul ca ar fi putut fi;ca ar fi fost chiar foarte posibil.




miercuri, 8 octombrie 2014

fara cuvinte


trei zile de filmare la marea neagra cu o echipa alcatuita in cea mai mare parte a ei din prieteni/amici, oameni care iti plac, sunt un dar.
cand cele trei zile sunt in octombrie, iar marea arata spectaculos, ei bine...