vineri, 27 martie 2020

Azi, de ziua teatrului

Toate scaunele din toate teatrele lumii sunt goale azi.
Lumea întreagă e un teatru fantomă prin care bântuim cu toții de după perdele, de după măști, de după spaime.
Nu știm ce va urma, improvizăm de la o zi la alta, nu știm nici măcar în care act suntem.

Pentru că nu ne ducem la nici un spectacol și la nici o repetiție și știm că nu știm când se va întâmpla din nou, totul se simte mai acut și ecoul pare mai lung.

Pentru că nu știm cum va fi lumea după, nu știu dacă să sper că teatrul va semăna cu cel de dinainte de această plagă.

Poate va semăna mai mult cu cel la care visam, poate va fi ușurat de mizeriile vremurilor, de orgoliile de dinainte de însingurare. Poate și pentru teatru este un moment din care va ieși mai puțin poluat.

Poate după va apărea un teatru septic, din care va dispărea apropierea și șoapta timbrată.
Stiți de câte ori văd în lumină saliva colegului, de câte ori o simt? Voi reacționa altfel după? Instinctele noastre vor fi modificate? Voi tresări la tusea partenerului mai mult decât la gândul lui?
Atingerea unui om...cât vom amâna o atingere? Dar e despre teatru azi...
"La ce ma gândesc acum!...Ce lucruri îmi vin acum în minte...Si de ce m-aș rușina?" cum ar spune Raskolnikov.

Nu, sigur că nu. Ne va fi dor unii de alții și de tot ce-am trăit cândva.
Și vom vrea înapoi; și poate vom primi ceva înapoi și ceva chiar mai bun și ceva nou cu care vom construi lucruri...altele.

Azi toate teatrele lumii sunt goale.
Nu știm cu ce le vom umple după.
Dar în îngrijorare e și așteptare si posibilitatea de nou.
Adică speranță.








duminică, 15 martie 2020

Timp

Oamenii se pierdeau...alergau ca disperatii, consumau si aruncau in nestire.
Oamenii nu mai aveau timp sa vorbeasca unii cu altii.
Oamenii nu mai aveau timp sa stea cu familia, sa gateasca, sa se uite unii la altii, sa se plictiseasca si impiedice unii de altii- cum se intampla candva intr-o familie.
Oamenii se impingeau unii in altii, isi intrau unii in respiratia si vorbele celorlalti.
Oamenii nu se mai vedeau unii pe altii, nu mai aveau timp sau interes sa desluseasca trasaturi, ticuri, sa asculte voci sau inflexiuni.
Erau ingramaditi si totusi singuri, ingramaditi si atat de departe unii de altii.
Oamenii murdareau si otraveau totul in jur cu nepasare.
Oamenii nu mai traiau cu oamenii.


Si-atunci, zeii au pus pauza.
Poate dupa spaima si suferinta va urma intelegere.
Intr-un fel crud, dar daca de fapt primim timp?

vineri, 6 martie 2020

Avem nevoie de eroi!

Am iesit de pe Facebook de vreo trei ani si nu am regretat, chiar daca uneori m am simtit rupta de  lume, chiar daca am realizat ca nu am facut decat sa schimb o "bula" cu alta.
Din cand in cand, prieteni sau colegi imi mai povesteau "ce se intampla pe facebook". Pentru ca da, unele lucruri se intampla doar acolo.
Acum, ca stim cu totii cum/ca ajung la noi mai ales informatii care "ne intereseaza" si prea putini avem timp, rabdare, pricepere sau interes sa ajungem si in alte "buli", traim cu totii - noi cu noi.
Si apoi ne miram ca marele nostru act de curaj, de rebeliune, de justitie nu a schimbat nimic, desi am avut atatea "like" uri, sau atatea "share" uri.
Sau nu ne miram, ne ajunge asta. Mai ales daca trei colegi ne lauda a doua zi pentru frumoasa postare, ne zambeste seful sau dimpotriva se incrunta la noi si asta ne hraneste impresia de "dizidenta", "rezistenta".
Dar schimbam ceva? Cu adevarat? Ne aude cineva? Poate mai mult decat pe unul care a parasit platforma, dar realmente, realizam ceva? Inafara faptului ce ne inregimentam intr-un grup la care ajunge doar anumite informatii, realizam ceva?
Daca nemaifiind pe facebook trebuie sa actionezi concret, pentru ca nu ai cum altfel?
Desi e muuult mai usor sa scrii ceva si sa iti ostoiesti astfel nevoia de mers la vot.
Am facut aceasta introducere lunga sa ajung la gandurile si framantarile acestor zile: "cazul Bulandra"- cum inteleg ca se numeste pe wall uri. Cam tarziu, ce-i drept, dar teatrul devine un caz. Pe facebook doar. Deocamdata.
S-au exprimat opinii - au ajuns la mine prin mesaje pe whats up cele mai multe. Ironic, da.
Si in timp ce ma simt usurata ca nu sunt tarata in febra comentariilor si taguirilor, realizez ca a aparut un trend nou: scriem despre asta, dar nu spunem nimic.
"O dam anonima" a devenit "o dam incerta" - faptul ca suntem artisti ne permite asta.
Asa ca iata-ne fie revoltati, fie raniti, fie indarjiti, fie visatori, fie detasati, fie absenti. Dar fara o pozitite clara - sau prea putine.
Stimati cetateni, "vocile cetatii" - artistii - sunt ragusite, obosite, speriate.
Avem nevoie de un erou - unul care sa salveze muzeele, operele, teatrele - de hoti si de noi insine.
Avem nevoie de ajutor dinafara - noi suntem pregatiti si curajosi cand rostim texte scrise de altii - imi e foarte clar zilele astea.
Voi, cetatenii, ar trebui sa cautati alaturi de noi pe cineva care sa ne salveze pentru ca traim din banii vostri, iar cei care ne umilesc, dezbina si intarata pe noi, fura de la voi!
Obisnuiam sa fac gluma asta tampita - (se spune ca teatrul nu moare niciodata ) ca daca teatrul va muri undeva, aici va muri.
Poate trebuie sa moara si nu ne dam noi seama- si oricat ma sufoca gandul asta - mi-e destul de clar ca daca nu primim ajutor, noi il vom lasa sa moara, sau in cel mai bun caz sa intre in adormire si amorteala pana cand lumi mai bune il vor merita din nou.