Poate că ați făcut asta: când ești trist sau melancolic sau când te simți singur, te întinzi pe spate și te uiți la cer.
Si poti sa privești avioanele care trec deasupra și să te gândești la oamenii care sunt în ele; unde se duc, cu cine, cum e viața lor, cum le va fi vacanța. Si apar tot felul de posibilități- pentru mintea ta, mai ales.
Apoi vine un altul și incă unul...sigur, uneori e de-ajuns unul.
Am facut asta prima oara în copilărie- când nu vedeam atât de multe avioane; nu voiam decât să plec departe, sa văd lucruri și locuri noi. Oamenii din avioanele alea se duceau unde voiam eu să merg și erau ca o proiecție a mea în viitor.
Momentul când am făcut iar asta și pe care mi-l amintesc foarte bine, a fost când eram întinsă lângă un om cu care aș fi vrut - atunci - să mai stau și care nu cred că voia în acel moment același lucru.
Si avionul ăla care a trecut pe deasupra m-a făcut să nu spun lucruri pe care nu voiam să le spun.
A trecut cu oamenii lui fericiți care aveau lângă ei oameni care voiau să fie atunci cu ei, cu oamenii lui care se duceau în vacanțe fericite ca acelea în care altădată fusesem și noi.
A trecut avionul ăla cu oameni fericiți și care aveau vieți ca în romane.
Si am tăcut; și chiar dacă nimic nu a mai fost la fel - așa cum se întâmplă în viață când trec clipe "de alea" - mi-a rămas această tristă bucurie: ca uneori - mai ales vara, desigur - când mă simt singură sau melancolică să privesc avioanele care trec sus, departe, cu oameni care au vieți ca în romane.
Si stiu că uneori eu sunt în avionul ăla și acolo jos e cineva care e trist sau... și se uită spre cer și vede viața mea ca un roman.
Asta nu cred c-am să fac vara asta, nu cred.
Nu pentru că nu mă voi simți singură sau melancolică, dar avioanele de vara asta sunt niște romane ciudate, pe care nu știu încă să le citesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu