nu am mai vazut-o demult.
mi-am amintit figura ei, fara sa stiu exact de unde.
incetul cu incetul, am localizat-o in oraselul de provincie de unde vin.
ii privesc pozele si chipul ei se contureaza din ce in ce mai bine. trasaturile ei sunt puternice, mi-au placut candva si acum se intorc, fara multe detalii, dar cu apasare.
are cinci copii; e cadru didactic.
hainele ei sunt haine de provincie; sunt combinate intr-un anume fel; sunt haine pe care noi, ”copii destepti” plecati in capitala, nu le judecam, dar le observam.
copii sunt frumosi, toti.
ea, in costum de baie arata ca altele dupa multa sala si masaje si...
totul e provincial, vad asta.
nimic dupa care sa tanjesti.
dar dincolo, dincolo de asta e o liniste si o impacare...
nici o poza nu vrea sa demonstreze nimic, e pusa doar pentru prieteni.
nu anunta, nu trambiteaza, nu vinde nimic.
da vesti prietenilor.
nici o nevoie, decat de a fi cu ai tai.
ambitiile sunt concrete si posibile si implinirea lor nu va musca buza nimanui.
nu are nevoie de nici o confirmare, de la nimeni.
ea este ceea ce e.
nu pierde timp asteptand aprobari, nu pentru ca e ”simpla”, ci pentru ca ea e.
si nimeni nu trebuie sa ii aminteasca asta.
nici o invidie sau melancolie.
ci o imensa bucurie ca viata e asa; inca; bucuria ca ar fi putut fi viata mea.
trec uneori prin sate frumoase din locuri frumoase si ma intreb cum ar fi daca as avea puterea sa traiesc intr-un asemenea loc.
n-o am.
dar imi place sa-mi imaginez viata in liniste, fara nici o goana.
nu e viata mea, dar simt o bucurie ciudata in gandul ca ar fi putut fi;ca ar fi fost chiar foarte posibil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu