regasirea Craciunului

nu ma gandisem niciodata prea mult  la ce inseamna Craciunul pentru familia mea.
in copilarie stiam doar ca se intampla "chestiile" de Craciun; ma bucuram de ele pur si simplu, adunand material pentru nostalgiile de mai tarziu.
Craciunul era; pur si simplu.

pana a murit mama.

atunci a fost anul fara Craciun.
"acasa" si-a pierdut sensul, gusturile de sarbatoare au disparut.

anul urmator insa, fiica mea era destul de mare sa priceapa ceva (avea un an deja), asa ca a reaparut Craciunul.
gusturile copilariei mele nu vor mai aparea niciodata, dar se nasc altele.
ma refer  la gustul concret al sarmalelor, al cozonacului cu branza, al "turtelor rupte", al prajiturilor si la toate celelalte gusturi pe care mama le-a luat cu ea.
an de an, arome si intamplari noi apar si devin "chestiile" de Craciun care se petrec pentru Dora.

da, Craciunul e despre ceilalti, despre cei dragi...doar asa exista.



slava Domnului ca exista Craciunul!

un post neinteresant ca o declaratie...

vreo cativa ani am spus ca nu fac telenovele.
dupa aceea, o vreme, am refuzat orice "invitatie"; castinguri, propuneri etc.
apoi am jucat intr-un "serial tv".
a urmat, pentru putina vreme, o telenovela (tocmai i-am cautat titlul pe net!).
au fost unele momente total neplacute, nenecesare.
au fost unele lucruri pe care nu le intelegeam, la care nu ma puteam adapta...
mai ales la inceput, eram intr-o deruta continua; nu prea semana cu "filmarile" pe care le stiam eu.

si totusi, ma simteam bine pe platouri; in cea mai mare parte a timpului.
nici o clipa nu am facut altceva decat tot ce puteam eu mai bine in momentul si conditiile date.
strict profesional, cred ca mi-a prins bine.
nu regret nici un moment; nici macar pe cele pe care le-am urat...

DAR!
cel mai probabil, experienta asta nu mi-a fost data pentru aspectul profesional al vietii mele, ci pentru cel uman!
am intalnit "acolo" niste oameni nu doar placuti, necesari, pe care i-am inteles (si sunt sigura ca la randul lor si ei pe mine), ci si niste oameni sufletisti si talentati la care tin foarte mult. 

Oameni frumosi care sper ca vor ramane in viata mea.

in locurile sau intamplarile care nu iti apartin in totalitate, poti intalni oameni pe care vrei sa ii pastrezi aproape.

s-ar putea sa fie un post mai neinteresant si poate mai greu de inteles...
dar nu pentru toti :).

"first they came for..."

ne deranjeaza doar lucrurile care ne privesc in modul cel mai direct.

a avea o atitudine "din principiu" e un lucru din ce in ce mai rar, si de obicei esti sfatuit, cu cele mai bune intentii, sa nu o ai.

nu ne-a interesat prea mult ce s-a intamplat cu televiziunile, sau cu doctorii, sau cu profesorii, sau cu cinematografele...etc.

a, cate un "share" sau un "like" revolutionar pe facebook.

atat.

cu adevarat, nu ne-a interesat.

singurul moment din ultimii ani, pare sa fie "Rosia Montana".

nu ne intereseaza.

a te interesa, a-ti pasa, trebuie sa te determine sa faci ceva.

doar cand ne izbeste in mod direct, abia atunci catadicsim sa simtim vreun interes, poate ceva revolta; desigur, daca "ne sta in fire".

vom ramane pasivi sub privirile copiilor nostri - pentru ca ai lor vor fi la scoli private in strainatate.

vom invata sa traim asa, sau vom mima toata viata o atitudine civica; bine, poate nu toata viata, doar cand va fi nevoie.

vom pleca, poate; si nu pentru ca nu suntem patrioti, ci pentru ca nu mai putem trai cu noi nefacand nimic.

mediul viral care ne face atata bine, s-ar putea sa ne creeze si iluzia ca actionam.

se pare ca nu vom actiona pana nu ne vom trezi lipiti de zid.

doar ca s-a putea sa ne trezim singuri.

pentru ca nu-i asa :

intre reactii simple si bucurii tehnice

una din primele mele amintiri legate de lumea filmelor e asta : am vazut un film cu Florin Piersic in care "murea"; mi-a povestit mama mai tarziu si cred chiar ca imi amintesc si eu ca am spus :" pacat ca a murit. era un actor atat de bun!"
minunat mix intre fantezie si realitate.
ceva din asta a ramas in mine.
si cand imi dau seama ca imi place sa ma uit la lucruri despre care stiu cum sunt facute si de care ma las totusi "prinsa", imi spun ca de fapt, dincolo de orice explicatie as putea gasi, s-ar putea sa fiu un copil intarziat.
sau un actor caruia meseria/experienta nu i-a sters total inocenta/empatia.
sper sa nu se intample vreodata.
 :)

inconsecvent pe facebook

mi-a facut cineva observatia ca like- urile pe care "le dau" eu pe facebook sunt atat de "random" !
lucrul nu i se parea prea in regula; de fapt, nu i se parea in regula deloc.
"asta spune ceva despre tine".
desigur. totul spune ceva despre noi, nu?
si mai ales...oricine poate spune ceva/orice despre noi.
"ce spune?"
stiam ce gandea, dar voiam sa aud cu glas tare.
ca sunt nehotarata, ca nu am consecventa nici in gusturi, nici in pareri, in nici un caz in participare, nici in...etc.
avea dreptate.
diferenta dintre noi e ca mie nu mi se pare deloc un lucru rau; sau grav.
ce poate fi mai inconsecvent decat sa dai like unei poze cu o tinuta din "Vogue" si apoi sa share-uiesti o cauza care te situeaza evident printre intelectualii preocupati ai zilei?
sa dai like unui banc si apoi unei fotografii care sta atarnata la MoMA?
sa pui ca status o fraza inteligenta si apoi sa te hlizesti in comment uri?
ce poate fi mai inconsecvent?
avea dreptate.
mi-a explicat calm si cald.
da, sunt inconsecventa, imi plac emoticoanele, sunt superficila, sunt neatenta....
...si vie!
:)

rani genetice

am realizat azi, ca uneori, comportamentul nostru poate sa depaseasca limita educatiei, oricat de stabila, solida ar fi aceasta.
am aflat ca un copil poate fi furios pentru ca mama lui e trista; poate fi agresiv, rautacios chiar cu persoanele pe care le iubeste, doar pentru ca mama lui a fost/e ranita.
un copil poate fi inchis in el, retras, timid, doar pentru ca tatal lui e umilit la serviciu, sa spunem.
cei mai multi dintre parinti fac eforturi ca cei mici sa nu simta; si totusi, cumva, cu cat e dragostea mai mare intre parinti si copii, cu atat ei simt si reactioneaza.
mi s-a parut exagerat initial, dar daca stai sa te gandesti putin, are sens.
copiii astia cresc si apoi ne judecam intre noi pentru comportamentul egoist sau furios, sau....si nu avem timp sa ne amintim ca in fiecare adult e un copil care sufera poate, pentru rana parintelui sau.
in sensul asta, poate, copii "platesc greselile parintilor".
in mine traieste rana mamei mele.
trebuie sa fac  ceva ca asta sa nu devina rana fiicei mele.
oricat de cretin ar suna, trebuie sa incercam sa fim bine pentru copii nostri.
trebuie sa incerc sa vindec in mine rana mamei mele/tatalui meu, ca ea sa nu devina rana pe care o va avea de vindecat in el insusi copilul meu.
si daca incerc sa fac asta, cu siguranta imi va veni mai greu sa il judec cu usurinta pe cel de langa mine; si poate, cu timpul, chiar pe mine insami.

altfel?

noi  facem lucrurile "altfel".
altfel fata de cine? fata de cei care le fac mai bine, sau fata de cei care le fac mai rau?
aroganta afirmatiei asteia nu-mi zgaraie timpanul sau retina niciodata atunci cand vine de la cei care, chiar imi par cumva "altfel".
poate pentru ca ei, nu declara niciodata despre sine ca sunt deosebiti...nu au nici un motiv; ceea ce fac si ce sunt e de ajuns pentru asta.
in arta e firesc, poate, sa vrei sa fii diferit.
inainte insa de a declara asta sau a cere pr-ului sa o faca, nu ar fi grozav chiar sa faci ceva deosebit? sa fii pur si simplu bun, inspirat, "farmacos" si de ce nu, pregatit?
nu ar fi grozav ca cei care ies de la spectacolul tau, iti asculta muzica, iti privesc tablourile etc. sa spuna :" are ceva, e...altfel!"
preocuparea de a fi diferit inainte de a fi pregatit, mi se pare... ca o scuza pentru un eventual esec, sau ca un deget aratat celor care vor considera ca ceea ce ai facut e stupid sau searbad sau...
oricine are preocupare sincera si talent  isi va pune problema cum trebuie si nu va incerca sa defineasca  ceea ce face.
lucrul valoros se defineste singur. sic!